eşti omul cu care mi-aş împărţi întreaga existenţă

                                                estompând poate uneori efectul cromatic

                                               pe care-l ai asupra tuturor femeilor

                                               şi numai eu ştiu ce lupte seculare am cu

                                           viruşii iraţionalului

                                           de fiecare dată când o altă femeie se apropie

                                        de tine

                                            memoria rugurilor ce le număr pe degete

                                         noaptea

                                      conştiinţa solidarizării

                                     aş improviza de dragul tău o nouă limbă

                                    doar să-ţi pot auzi râsul matinal întreaga zi

                                    ai o puritate şireată mai ales când invizibilul tău malefic

                               mă supune la grele încercări

                            mă obligi să te trimit fără şireturi

                             în tufişuri cepe şi ridichi

                           mă gândeam acum că există o eternitate

                             într-o singură frunză

                             fără să-mi dau seama aşa s-a lipit şi sufletul

                          meu de al tău

n-am vrut niciodată nimic din lumea asta

                    „pe lumea asta, prietene, sunt două feluri de oameni: cei cu arme                   încărcate şi cei care sapă. tu sapă” (Clint Eastwood)

                             dacă am plâns am cerut iertare şi când n-am greşit

                      a fost pentru că găseam în Tine liniştea

                              n-a fost niciodată vorba de a demonstra altcuiva

                           decât Ţie cum sunt

                         cine sunt

                         şi câte pot face

                                continuă să tai bucăţi din mine

                             ştiind că nicio fiinţă umană nu va înţelege durerea

                     nici eliberarea pe deplin

                          mi-ai dăruit ieri o pace necunoscută

                       poate tăcerea celor din jur

                      ascunde vină şi ruşine

                               dar eu nu mai am nimic de împărţit cu

                              poporul Tău în afară de câteva gropi

                              în care să le arunc ura ce mi-o poartă

nevoia de lumină

                                 când durerea alege să poarte un nume atunci

                              seamănă cu o batistă folosită

                           în dimineaţa asta nimănui nu-i pasă dacă viaţa

                           are sau nu bilet la metrou

                           se spune că oamenii sunt predestinaţi să se întâlnească

                           atunci realizez că serile mele sunt mai cumplite

                         decât o pneumonie căci uit des unde îmi sunt

                             degetele

                          ochii

                          inima

                                  de undeva zâmbetul tatei îmi dă forţa să mă

                        ridic

                                 cu gândul ăsta se trezeşte un om simplu

                                care nu mai vrea să strivească nimic în pumn

                                 şi lasă ninsorile să fie împrumutate de o voce

                         dragă

                                şi nu am motiv mai frumos de a trăi decât

                            pentru tine, tată